PROTOIERIA ONEŞTI

Parohia Oituz - Poiana Sarată

- Hram Sfinfii Voievozi - 1922 - monument de arhitectura -

Satul Poiana Sarata ia fiinţa în anul 1823. Atunci, la propunerea unui general austriac, guvernul austro-ungar hotaraşte înfiinţarea, în aceasta zona a Vaii Oituzului, a unui “sat graniceresc”. Propunerea nu este agreata de nici un etnic maghiar din zona, doar un grup de români “economi de oi”, din Com. Breţcu, Jud. Trei Scaune, hotarasc sa faca demersurile necesare pentru înfiinţarea noii aşezari.
La început s-au aşezat, în Poienile Sarate, 24 de familii de oieri, numarul lor completându-se ulterior pâna la 100 familii de moşneni.
Aceşti descalecatori ai “poienilor”ştiau ca nimic nu se poate realiza fara biecuvântarea lui Dumnezeu (înscris cioplit în piatra şi pe unii stâlpi de portal gospodaresc), de aceea în vatra satului, între anii 1834-1835, ei ridicau o biserica zidita din piatra şi caramida, pardosita cu lespezi mari de piatra şi acoperita cu draniţa.
În aceasta Casa a Domnului, aflata sub ocrotirea Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul, poienarii se împartaşeau cu veşnicia, Trupul şi Sângele Mantuitorului Hristos, iar în tinda ei preotul descoperea copiilor frumuseţea graiului românesc.
Biserica aceasta a fost sprijin credincioşilor pâna în timpul Primului Razboi Mondial. Aici îşi gaseau liniştea poienarii, aici îşi traiau bucuriile, jucând “Hora Sfântului Ilie”şi întemeind familii ceştine, aici îşi odihneau stramoşii în drumul lor spre veşnicie, aici învaţau tot ceea ce îi definea ca ortodocşi şi români. Dar razboiul de reîntregire nu a adus numai bucuria distrugerii acelui hotar (vama), loc care separa fraţii, ci şi naruirea zidurilor acelei cetaţi de veşnicie şi românism.
Odata cu retragerea armatei române din Ardeal, în zilele de 27-28 septembrie 1916, a trebuit sa refugieze în Moldova şi mare parte a enoriaşilor. Calvarul suferinţelor a durat mai bine de 2 ani. Dar, dupa aceasta perioada, o mare parte din ei, cei care nu şi-au lasat trupurile uium pamântului în locurile de refugiu, au hotarât sa se întoarca în satul natal. Ajunşi acasa aceştia au trebuit sa-şi reface gospodariile, distruse în proprţie de 80%, dar şi ceea ce îi ţinea uniţi- Sfânta Biserica.
Astfel, parohul locului, dar în acelaşi timp şi Protoereu de Oituz (din anul 1924), Ioan Rafiroiu, sprijinit de D-l Ministru al Cultelor şi Artelor, Gheorghe Popp,(fiu al satului), precum şi de fiii neamului românesc, hotarasc ridicarea actualei ctitorii “Biserica Neamului”, cu hramul “Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil”.
Înca de la început biserica s-a dorit a fi un simbol al celei mai grandioase epopei jucate în aceasta vale istorica a Oituzului pentru întregirea neamului. Ea trebuia sa marturiseasca peste veacuri şi sa eternizeze jertfelnicia poporului roman. Daca la Maraşeşti, proiectul iniţial de ridicare a unei Biserici a Neamului a fost modificat, prin ridicarea între anii 1923-1938 a unui impresionant Mausoleu întru cinstirea şi veşnica pomenire a eroilor neamului, la Poiana Sarata, prin osârdia preotului Rafiroiu, în anul 1922 încep lucrarile de zidire a “Bisericii Neamului”.
O biserica care s-a dorit a fi un “sanctuar al credinţei stramoşeşti şi a vitejiei romaneşti, cuib de odihna veşnica a şoimilor Carpaţilor, stanepoţi ai marilor voievozi Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazul”(Pimen, Miotropolitul Moldovei- Maraşeşti, locul bisericuţei Biserica Neamului în Manastirea Neamţ, 1924, p.27).
O biserica care s-a dorit a pastra în altarul ei, sub Sfânta Masa ( aşa cum reiese din corespondenţa purtata cu Societatea Eroilor din Bucureşti), pe lâga moaşte ale sfinţilor creştini şi osemintele unui erou roman.
O biserica care s-a ridicat, într-o perioada relativ scurta (1922-1930), pe vatra vechii biserici din 1834, dar pe o temelie marita, ca simbol al veşnicei prezenţe romaneşti pe aceste meleaguri. Biserica zidita în aceasta perioada are o înfaţişare monumentala, îmbinând în arhitectura ei stilul bizantin cu cel brâncovenesc. Are forma de cruce, strajuita de doua turle impunatoare.
Arhitectul Leon Vulcanescu din Bacau, în colaborare cu antreprenorul Alexandru Nagy din Târgu-Secuiesc, aceşti “Manole ai Bisericii Neamului”, şi-au demonstrat înalta maiestrie prin proiectarea şi zidirea acestui edificiu.
Interiorul a fost pictat dupa 29 martie 1930 de celebrii pictori bizantini Gheorghe şi Dimitrie Belizare din Piteşti, expeţi ai Patriarhiei Romane.
Eforturile poienarilor, şi nu numai, de a zidi o astfel de biserica, au fost zadarnicite de începerea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Multe au avut de indurate enoriaşii şi sfânta lor biserica în aceasta perioada. Ei au trebuit sa refugieze în Moldova, iar biserica a trebuit sa îndure obuzele care-i strapugeau turla, a trebuit sa suporte animalele adapostite în ea de profanatori. Cu toate acestea Dumnezeu nu a îngaduit darâmarea acestei ctitorii, ea marturisind şi astazi despre dârzenia şi rezistenţa neamului nostru.
Dupa mai bine de cinci ani poienarii, cu strângere de inima, se întorc la vatra stramoşeasca, dar pastorul lor, preotul Rafiroiu, bolnav fiind şi îngârbovit de povara timpurilor traite, nu se mai întoarce în parohie ci se retrage în satul natal Araci, unde va trece în veşnicie în anul 1948. Cei întorşi în sat gasesc mângâiere în persoana preotului Ioan Ciurea- fiu al satului. El îmbarbata pe pastoriţii sai, purtând grija împreuna cu aceştia de Sfânta Biserica aşa cum se îngrijeau de eroi, soldaţi ce participasera la luptele din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Pâna în anul 1972 va lupta parintele Ciurea pentru refacerea şi înfrumuseţarea Sfintei Biserici, pentru pastrarea valorilor creştine şi româneşti în aceasta parohie.
În acel an, retras de la slujirea altarului stramoşesc din motive de sanatate, lupta sa va fi continuata de preotul Mircea Ilie, originar din Târgu-Ocna, care va sluji aici pâna în anul1979, când va fi transferat la Parohia Slanic-Moldova.
Din anul 1979, îl aflam ca slujitor pe unul dintre profesorii Seminarului Teologic Neamţ, P.C. preot Marcel Ciucur. Prin stradania acestuia, Sfânta Biserica îsi curaţa veşmântul interior, de catre pictorul Sorin Belciu din Bacau, este schimbat coperişul din ţigla cu cel din tabla în solzi, este refacuta tencuiala exterioara şi o parte se împodobeşte cu picture. Dupa aceasta truda, în anul 1980, Sfânta Biserica primeşte binecuvântare şi resfinţire prin mâna P.S. Episcop Eftimie al Romanului şi Huşilor.
In primavara anului 1983, în urma unor neînţelegeri, P.C. preot Marcel Ciucur hotaraşte sa plece la alte înalte slujiri, locul sau fiind luat de preotul Piştea Ionel, care va sluji aici pâna în anul 1993. In acest an, dat fiind transferul parintelui la Parohia Coţofaneşti, este numit preot P.C.Herbei Ovidiu. Acesta va sluji altarul “Bisericii Neamului” pâna în anul 1997, când va fi transferat la Parohia Heltiu. În locul sau, P.S. Episcop Eftimie al Romanului va numi preot pe actualul slujitor, P.C. Lazarel Sinel.

INVENTAR GENERAL AL PAROHIEI POIANA SARATA

Numar de familii
Dat fiind istoria atât de bogată în evenimente dramatice ce s-au abătut asupra enoriaşilor, precum şi depărtarea de oraş, sau de o zonă industrială care sa le ofere posibilitatea de a câştiga mai uşor ”pâinea cea de toate zilele”, parohia noastră de abia reuşeşte să adune în mijlocul ei 74 de familii de şi 40 de văduvi sau văduve. Dar şi aceştia, îmbătrâniţi fiind (nu sunt 5 familii tinere), pe timp de iarnă se retarg la copii, la oraş.
Biserica şi cimitir
Parohia se mândreşte cu o biserică deosebită dar, pe care cu greu o poate întreţine şi un cimitir propriu bine îngrijit.
Casa socio-filantropica
Din anul 2004, parohia a preluat, printr-un contract de comodat, de la Consiliul local Oituz, un imobil, fost internat şcolar şi un imobil fost bloc alimentar, în care se desfăşoară activităţi socio-filantropice şi cultural religioase.
În acest imobil, cu o capacitate de 55 de locuri de cazare şi masa, în perioada 2005-2007, parohia noastra, cu sprijinul Episcopiei Romanului , a Protoieriei Oneşti, a unor preoţi slujitori şi, nu în ultimul rând, a unor creştini milostivi, a putut organiza mai multe tabere şcolare cu caracter religios şi istoric.
Casa parohială
Casa parohiala a fost arsă în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În locul ei enoriaşii au transformat o anexă a parohiei în locuinţa, care în zilele noastre a fost modernizată .
Terenuri
Parohia a reuşit să revendice o parte din ternurile pe care le avea în propritate şi, la momentul actual, deţine 8 ha teren fâneaţă şi 30 ha vegetaţie forestieră.

PREOŢII SLUJITORI AI PAROHIEI POIANA SARATA
Primul preot al satului a fost Gheorghe Pop, în perioada 1834-1853, zis şi ”Popa cel Mare”, acesta era frate al protopopului de Trei Scaune, Petru Pop – cunoscut luptător român în perioada 1848-1849. După demiterea acestui protopop, în primăvara anului 1853, Gheorghe Pop se retrage din slujirea de preot rămânând cantor şi notar al comunităţii. Este înmormântat în faţa bisericii dar, din înscrisul de pe cruce, nu mai distingem anul trecerii sale în veşnicie.
În perioada 1853-1860, slujesc alternativ în parohie preotul Alexe Verzea (hirotonit 1837) şi preotul Ioan Beloiu (gineri ai protoiereului Petru Pop). Din acest an 1860, continuă cea mai lungă carieră de slujitor, preotul Ioan Beloiu, care în aceasta perioadă, va fi ales şi protopop de Trei Scaune. Trece la cele veşnice în 1897 fiind înmormântat în faţa bisericii.
Urmează preotul Gheorghe Olteanu, fiul al satului , căsătorit cu fiica cea mare a preotului şi notarului Gheorghe Pop, care slujeşte în perioada 1897-1912. Trece la cele veşnice în 1912, în urma unei boli de cancer, fiind înmormântat în faţa bisericii.
După o perioadă de interimat, suplinită de capelanul Ioan Cioară din Zagon, în anul 1913 este numit preot Ioan Rafiroiu, care va sluji pâna în anul 1940. Între anii 1916-1918, date fiind vitregiile abătute asupra acestei parohii, preotul Ioan Rafiroiu se înrolează ca preot militar. La întoarcerea credincioşilor din refugiu, preotul şi viitorul protopop Ioan Rafiroiu, ia iniţiativa construirii actualei biserici (1922-1930), a casei parohiale şi a şcolii confesionale . După Dictatul de la Viena (1940), este expulzat din sat şi se retrage ca protopop de Dobru, judeţul Hunedoara. Îmbolnăvindu-se revine în satul natal Araci, trecând la cele veşnice în anul 1948. I se respectă ultima dorinţă fiind adus şi înmormântat în faţa Bisericii Neamului din Poiana Sarata, pe care a ctitorit-o.
La 1 decembrie 1945 este transferat de la Parohia Crăciuneşti-Hunedoara un fiu al satului, preotul Ioan Ciurea. Acesta va sluji pâna în anul 1972, perioadă în care va încerca să aline suferinţele pricinuite de cel de al doilea Război Mondial. Trece la cele veşnice în 1973, fiind înmormântat în faţa bisericii.
În perioada 1972-1979 slujeşte ca preot Mircea Ilie, originar din Târgu Ocna. Acesta a fost transferat la Parohia Slănic Moldova în 1979. O periodă scurtă parohia a fost suplinită de preotul parohiei Hârja, Oancea Popa, iar la 25 august 1979, a fost numit preot un profesor al Seminarului Telogic Neamţ - Marcel Ciucur. El va sluji parohia Poiana Sărată până în anul 1983 când, din cauza unor neînţelegeri, va hotărî să se retragă la alte înalte slujiri.
În locul său va fi numit preot Ionel Piştea care va sluji în parohie, în perioada 1983-1993, data dupa care a fost transferat la Parohia Coţofăneşti. În perioada 1993-1997, va continua slujirea preotul Herbei Ovidiu, care va fi tranferat la Parohia Heltiu.
Din data de 8 iunie 1997 este numit preot Lăzărel Sînel, care slujeşte şi în momentul de faţă.

PAROH - PR. LAZAREL SINEL


Asezamantul filantropic sfantul voievod stefan cel mare

sus